Astăzi, m-am gândit să scriu şi să postez o alegorie. O alegorie scurta despre viaţă şi moarte, deşi, dacă aş avea timp, aş dezvolta această idee şi-aş scrie o nuvelă:

În Evul Mediu sau mai devreme sau mai târziu, există două regate. Regele unuia dintre ele, care este şi şeful oştilor armate doreşte expansiunea şi începe un război împotriva celuilalt regat. La luptă pleacă şi-o prinţesă, deosebit de curajoasă. După câteva luni, pe front, este rănită grav şi se chinuie între viaţă şi moarte într-un mod înfiorător. Singură şi părăsită de toţi, ea reuşeşeşte să supravieţuiasă şi, după doi ani aproape, îşi revine complet. Ce face în continuare pentru că războiul nu se sfârşise? Se îndrăgosteşte de şeful oştilor adverse, deci de regele care se afla în apărare şi hotărăşte să plece la luptă de data aceasta alături de el. Practic, ea crede că e mai bine să lupte alături de cineva pe care-l detesta, de un "duşman" pe care ar fi dorit să-l cucerească înainte de a fi rănită, decât să continue lupta alături de cel care-a trădat-o după ce a angrenat-o într-un conflict inutil (deci de expansiune) şi-a dezonorat-o până într-atât încât a lăsat-o, rănită fiind grav, să se descurce singură cu moartea şi cu viaţa. E forma ei de răzbunare, dacă vreţi. Desigur, acum are şi alte motive: e îndrăgostită, a demonstrat că este curajoasă, pentru ea onoarea contează foarte mult. Pe deasupra mai creează şi strategii de front pentru şeful oştilor armate, deci are posibilitatea să demonstreze că e şi deşteaptă. Finalul? Încă nu ştiu care-ar putea fi, dar m-am gândit să fie un happy-end. Adică, după vreo cinci ani, războiul se sfârşeşte, regatul aflat în apărare învinge expansiunea, ba chiar mai mult decât atât, reuşeşte să se extindă şi să subjuge tot regatul care a pornit lupta. Regele expansiv, probabil, este ucis sau se sinucide văzând că a pierdut tot. Regele celălalt, eventual, acceptă dragostea prinţesei şi rămân împreună până la adânci bătrâneţi. Nu ştiu. Ar fi o ipoteză de final.

E-o alegorie practic din care fiecare poate înţelege exact ceea ce crede de cuviinţă.

Astăzi, m-am gândit să scriu şi să postez o alegorie. O alegorie scurta despre viaţă şi moarte, deşi, dacă aş avea timp, aş dezvolta această idee şi-aş scrie o nuvelă:

În Evul Mediu sau mai devreme sau mai târziu, există două regate. Regele unuia dintre ele, care este şi şeful oştilor armate doreşte expansiunea şi începe un război împotriva celuilalt regat. La luptă pleacă şi-o prinţesă, deosebit de curajoasă. După câteva luni, pe front, este rănită grav şi se chinuie între viaţă şi moarte într-un mod înfiorător. Singură şi părăsită de toţi, ea reuşeşeşte să supravieţuiasă şi, după doi ani aproape, îşi revine complet. Ce face în continuare pentru că războiul nu se sfârşise? Se îndrăgosteşte de şeful oştilor adverse, deci de regele care se afla în apărare şi hotărăşte să plece la luptă de data aceasta alături de el. Practic, ea crede că e mai bine să lupte alături de cineva pe care-l detesta, de un "duşman" pe care ar fi dorit să-l cucerească înainte de a fi rănită, decât să continue lupta alături de cel care-a trădat-o după ce a angrenat-o într-un conflict inutil (deci de expansiune) şi-a dezonorat-o până într-atât încât a lăsat-o, rănită fiind grav, să se descurce singură cu moartea şi cu viaţa. E forma ei de răzbunare, dacă vreţi. Desigur, acum are şi alte motive: e îndrăgostită, a demonstrat că este curajoasă, pentru ea onoarea contează foarte mult. Pe deasupra mai creează şi strategii de front pentru şeful oştilor armate, deci are posibilitatea să demonstreze că e şi deşteaptă. Finalul? Încă nu ştiu care-ar putea fi, dar m-am gândit să fie un happy-end. Adică, după vreo cinci ani, războiul se sfârşeşte, regatul aflat în apărare învinge expansiunea, ba chiar mai mult decât atât, reuşeşte să se extindă şi să subjuge tot regatul care a pornit lupta. Regele expansiv, probabil, este ucis sau se sinucide văzând că a pierdut tot. Regele celălalt, eventual, acceptă dragostea prinţesei şi rămân împreună până la adânci bătrâneţi. Nu ştiu. Ar fi o ipoteză de final.

E-o alegorie practic din care fiecare poate înţelege exact ceea ce crede de cuviinţă.